Cultura culinară românească: unde sarmaua întâlnește mămăliga la masa de duminică

Cultura noastră culinară nu e doar o listă de bucate înșirate pe masă, ci o epopee întreagă, în care fiecare regiune și-a adus aportul cu o lingură zdravănă de personalitate. Cele mai bune mâncăruri românești? Se nasc acolo unde Ardealul pune smântână în orice, Oltenia face și usturoiul să plângă, Moldova adaugă așa, de la sine, un strat generos de dragoste, iar Dobrogea aduce marea în farfurie.

Orice masă în familie, indiferent că e Crăciun, Paște sau o simplă duminică ploioasă, e un spectacol. Bunica gândește meniul de joi, mama frământă de sâmbătă, iar unchiul vine, ca întotdeauna, doar când e mâncarea pe masă.

Așa că, data viitoare când te așezi la o masă românească, nu mânca doar cu gura. Mănâncă și cu inima.

Ține minte: în România, fiecare farfurie încă știe să spună o poveste.

La noi, influențele vin ca la hanurile vechi: turcește (vezi de exemplu sarma, ciorba de burtă), grecești (musaca, să ridice mâna cineva care zice nu?), ungurești (gulașul îndesat cu paprica), și chiar nemțești (cârnații afumați de iarnă). Dar românul nu s-a mulțumit să împrumute. Nu, el a îmbunătățit! A pus inelul de slănină peste orice mâncare, a îngropat sarmaua în smântână și a considerat că orice fel de mâncare are nevoie de “încă puțină mămăliguță”.

Când vorbim despre masa românească, vorbim despre ritual. Se încinge soba, miroase a cozonac în toată casa, iar prima vorbă la intrare nu e “Ce mai faci?”, ci “Ai mâncat?”. Aici încă se ridică în picioare când se aduce friptura și încă se înseninează ochiul încât ai impresia că dintr-o banală sarma se naște o legendă.

De la plăcintele împreunate cu brânză dulce din Bucovina, la zama acră moldovenească, la bulzul ciobănesc din Apuseni și până la prazul cântat în imnuri de olteni, cu mândrie și dragoste, fiecare colț al țării a făcut din hrană o poveste spusă la ceas de seară.