Dulciuri retro românești care ne-au marcat copilăria

Cine a crescut în România anilor ’80-’90 știe: duminicile nu erau complete fără o vizită la cofetărie. Pe atunci nu existau deserturi vegane sau mousse-uri cu nume imposibile, dar aveam dulciuri românești retro, simple, care ne-au marcat copilăria. Să facem un mic tur prin vitrinele trecutului.

Amandina – drama dulce a copilăriei noastre

Amandina e desertul acela care stătea mereu în vitrina cofetăriilor comuniste, cu glazura perfect lucioasă, dar pe care nu-l cumpărai decât la ocazii speciale. Pufoasă, însiropată cât să ți se lipească degetele de farfurie și cu un gust de cacao pe care nu-l uiți ușor. Nu era un desert pretențios, dar nici nu te lăsa să-l uiți. Straturile pufoase de blat, siropul aproape exagerat și crema densă făceau din amandină o mică bombă calorică. Dar cui îi păsa?

Savarină – cu rom sau fără rom?

Pe scurt, un colac însiropat până la epuizare, acoperit cu frișcă. Pe lung, un desert iubit și detestat în același timp. Savarina retro avea mereu acel gust artificial de rom pe care fie îl iubeai, fie îl suportai doar pentru frișcă. Era preferata celor care voiau ceva dulce, dar nu prea dulce (de parcă siropul de zahăr și frișca de deasupra erau dietetice...). Dacă în anii ’80-’90 o găseai în orice cofetărie de cartier, azi a devenit aproape un obiect de cult pentru pasionații de „dulciuri tradiționale Românești”.

În concluzie

Cofetăria nu era doar despre deserturi, era și despre oameni. Despre bunici care ne răsfățau, despre părinți care-și permiteau o prăjitură după salariu, despre copii care visau la amandina perfectă. Astăzi, când mai găsim o astfel de cofetărie autentică, nu ne putem abține să nu intrăm. Măcar pentru un ecler. Data viitoare când treci pe lângă o cofetărie românească, uită de calorii. Intră, comandă-ți o amandină sau o cremă de zahăr ars, și lasă copilul din tine să zâmbească. România nu înseamnă doar peisaje faine, ci și deserturi care ne îndulcesc viața, într-un mod… retro.

Deserturile românești sunt parte din cultura noastră. Nu-s perfecte, nu-s minimaliste, dar tocmai asta le face frumoase. Așa că, data viitoare când îți faci itinerariul prin România, lasă loc în plan și pentru o pauză dulce.

Eclerul – french by name, românesc by vibe

Teoretic franțuzesc, practic românesc până-n măduva siropului, noi l-am adoptat și l-am transformat. Eclerul clasic, cu cremă de vanilie (niciodată de fistic sau caramel sărat) și glazură de ciocolată groasă, a fost desertul „elegant” al cofetăriilor noastre, al generațiilor care mergeau la cofetărie în zilele mari. În prezent, îl regăsim peste tot, dar nostalgia gustului de altădată e greu de egalat. Fie că-l mâncai încet, fie că-l devorai în două mușcături, gustul lui rămânea mult timp în amintire.

Cremă de zahăr ars – desertul care tremura

În vremurile când desertul nu venea pe farfurie pătrată cu dungi de sos artistic, crema de zahăr ars era regina discretă a mesei de duminică. O făcea mama sau bunica, din nimic: ouă, lapte, zahăr și... răbdare. N-avea toppinguri, n-avea plating, dar avea acea textură moale, cu tremur fin și acel sirop caramelizat care se scurgea leneș pe margine, cu miros vag de „s-a prins puțin” - era semnătura autentică. N-avea decor, dar avea poveste.

Salamul de biscuiți – desertul care nu s-a găsit niciodată la cofetărie, dar era peste tot

Nu-l găseai în vitrine, nu avea etichetă, dar era acolo, în fiecare casă, la fiecare onomastică sau zi de vară. Salamul de biscuiți era prăjitura democrată: se făcea repede, ieftin, și cu ce aveai prin dulap. Biscuiți rupți cu mâna, cacao, margarină (da, margarină!), zahăr și un pic de esență de rom care îți amintea că desertul ăsta are pretenții de eleganță. Se tăia felii groase, puțin strâmbe, dar mâncate cu un entuziasm, gustul copilăriei fără gram de pretenție.