Sucevița

Dacă ai impresia că ai văzut tot ce era de văzut în România, înseamnă că încă n-ai fost la Sucevița. Acolo, în inima Bucovinei, culorile sunt mai vii, aerul mai curat și liniștea... aproape enervant de frumoasă. Adică genul de liniște în care începi să-ți auzi gândurile și să te întrebi „de ce am pierdut atâta timp prin mall-uri”.

Te cazezi lejer prin Sucevița sau prin Rădăuți, și de acolo e o plimbare cât să-ți cureți plămânii și să-ți limpezești gândurile.

Mănăstirea Sucevița e ca un basm pictat pe pereți. La propriu. Când vezi Zidul Înfricoșătoarei Judecăți, cu îngeri, draci și oameni atârnând de niște fire subțiri de speranță, începi să te gândești foarte serios la alegerile tale recente. Și da, verdele acela smarald care îmbracă întreaga mănăstire nu e Photoshop, e muncă de artist adevărat, de prin 1600, când oamenii aveau timp și chef de lucruri mărețe.

Primăvara și vara, locul pare rupt din altă lume. Florile, pădurile din jur și acel aer de „tihnă veche” te fac să-ți dorești să înveți să torci lână sau să pictezi icoane, măcar ca terapie anti-stres.

În bagaj: adidași comozi sau sandale rezistente (pentru că pietrișul n-are milă), o eșarfă (că se poate lăsa răcoare la umbră), baterie la telefon (că vei face poze până obosești) și, desigur, o minte deschisă. Aici nu vii doar să bifezi pe listă, vii să iei o gură de istorie direct din izvoarele ei.

Pro tip: urcă puțin pe dealurile din jur. Îți garantez că o să ai parte de acea fotografie de vis cu întreaga mănăstire așezată ca un giuvaer în mijlocul naturii.

Concluzia? Sucevița nu e doar un loc frumos. E genul ăla de loc care-ți repară sufletul fără să-ți ceară nimic în schimb. Un colț de rai la care ajungi ușor, dar de unde o să-ți fie greu să pleci.

P.S. Nu uita: aici zâmbești mai mult și vorbești mai încet. Nu pentru că te obligă cineva, ci pentru că simți că așa e frumos.